Treizeci și cinci de grade Celsius

treizeci-si-cinci

Ceasul sună la 06:30 a.m. Pus de mine într-un moment de optimism, evident. Din reflex apăs pe snooze și mă cufund la loc în somnul agitat de funcționară de bancă, reluându-mi visul feeric în care eram un bărbat (sic!), programator la o mare companie IT. După zece minute, ding!, snooze se întoarce. Repet povestea cu apăsatul butonului gândindu-mă la nedreptatea sorții. Alte zece minute și din nou ding! Mă trezesc. În picioare îmi privesc figura obosită din oglindă întrebându-mă cine este tipa aia ciufulită ce se holbează la mine la ora asta. Încep operațiunea complicat-delicată de hai-să-ne-urnim-din-loc-fato-că-ne-dau-ăștia-afară-dacă-întârziem. Din cauza lui snooze este prea târziu pentru un duș, înșfac un prosop, îl umezesc și-l trec rapid pe sub brațe. Clean! Îmbrăcatul. Privesc cu jind la blugii aruncați pe jos și la maioul subțirel de deasupra. Resemnată, deschid dulapul de haine și aleg costumul tip office (2003, evident). Tocit puțin pe la genunchi și coate, cam grosuț, dar unic în felul lui. Tocmai am realizat că este chiar unic, fiind și singurul. Deschid cutia cu bijuterii și-mi aleg cei mai stridenți cercei pe care-i am. Mă privesc în oglindă mulțumită de senzația de rebelă pe care mi-o dau cerceii. Ținută office pe naiba! Cafea! Am nevoie de cafea!

În bucătărie. Răscolesc frenetic pe sub resturile de pizza de aseară (cine are timp de gătit?) și extrag cu grație o ceașcă de cafea din mașina de spălat vase pe care am uitat să o pornesc aseară. Apăs pe butonul de la filtru. Cafeaua rămasă pe fundul vasului suferă din nou – probabil pentru a treia oară, probabil nu și pentru ultima – operațiunea de re-încălzire. Găsesc într-un final telecomanda. Push the button! Canalul de știri își începe recitalul. Deja-vu, dar mai bine decât deloc. 35 de grade celsius astăzi. Super! Citesc ultimul post-it de pe frigider: Să nu uiți să plătești chiria! Astăzi!! Mă întreb dacă astăzi e Astăzi. Perfect. Iar trebuie să mă duc la hoașca aia bătrână să-i ascult poveștile de dinainte de Hristos spuse în surdină printre mileuri, carpete cu Răpirea din Serai, mirosuri de țigări ieftine și motan în călduri. Sau, mai rău, să-i ignor cu nonșalanță întrebările sâcâitoare de genul: Cum se face că o fată așa ca tine (adică bătrână deja, sau cum?) nu e la casa ei, hm? Uită că sunt la casa ei de fapt, zgripțuroaica bătrână, și că 60% din salariul meu se duce pe concediile ei trimestriale de la Căciulata și Herculane.

Termin cu aranjatul – mult parfum și deodorant, puțin rimel, puțin fard de pe fundul cutiei fără fund – sutienul negru cu o bretea transparentă și una neagră (post-it: bretele transparente de sutien), beau cafeaua pe jumătate rece, încalț pantofii office – 2007 de data asta – nu înainte da a pune câte două pansamente Urgo pe ambele călcâie. Office 2007 cere resurse mai mari. Ies pe ușă. Mă uit la ceas. Opt fără zece. Rahat! Pe scară miroase a rahat. Probabil vreun bețiv inventiv. Chem liftul. Încerc, dar cineva de la etajul cinci s-a gândit să facă o vizită la etajul patru. Cu ajutorul liftului. Stoică, aștept proțăpită-n butonul liftului. Nouă etaje cu pantofii Office 2007 se exclud din start. Vine liftul. Jos până la parter, proptind cu umărul ușa să nu se deschidă de la gropi și să se blocheze cutia înmiresmată.

Afară în sfârșit. 35 de grade? Se simte. La cât este de gros costumul ăsta probabil că este și ignifug, așa că mă simt safe. Sprint relativ până la tramvai. În stație nu ai loc pe peron. Clasic. Vine tramvaiul. Pleacă tramvaiul. Eu împreună cu 90% din cei de pe peron suntem mofturoși și nu ne urcăm. Mai vine un tramvai. Procentul de mofturoși scade puțin. La tramvaiul numărul cinci mă urc/cațăr pe scară. Țin geanta strâns sub braț dând din coate să-mi fac loc. Lângă mine un homo sapiens în etate pufnește ofuscat. Fac greșeala fatală să-mi cer scuze. Urmează cinci minute de reprezentație ad-hoc în care schimbăm apelative de genul mucoasă, nesimțit, țigancă și mahalagiu spre deliciul călătorilor care se simt de două ori mai norocoși: la o călătorie cu tramvaiul gratuită – controlorul nu se trezește înainte de ora zece, și chiar dacă ar face-o, numai un sinucigaș s-ar urca în tramvaiul ăsta – primesc garantat și gratuit (cuvânt cu tentă de magie pentru români) câte o reprezentație sordidă de mahala. De data asta, în unul dintre rolurile principale it’s just me, myself and I.

Moșul coboară la prima. Tipic. Păzesc cu strășnicie geanta – actele te costă o grămadă de timp dacă le pierzi, banii, dacă îi găsește cineva, îi donez – evitând cu scârbă tipii dubios-libidinoși care încearcă să mă pipăie. Simt picături de transpirație între sâni și pe coapse. Don’t worry! Costumul mă surprinde încă o data cu gradul mare de impermeabilitate de care dă dovadă și mă simt ca Femeia Fantastică: ignifugă și impermeabilă. Încerc să mă mut mai spre geam, alăturându-mă altor câtorva zeci de nasuri ce caută cu disperare să execute ad literam una (sau ambele) din expresiile cu nasul în vânt recte cu nasul pe sus. Degeaba. Gama odorizată este prea complexă și penetrantă. Până cobor, exersez de zor ins(ex)piratul pe gură gândindu-mă cu resemnare la un Mini Cooper roșu și la permisul de conducere pe care nu am avut timp să-l iau/dau. Post-it: permis de conducere!

08:30 a.m. Am întârziat deja. Temă pentru acasă: faceți o compunere de maxim patru fraze în care să justificați cu aplomb de ce ați întârziat cinci minute la serviciu și în dimineața asta. Se va evita folosirea scuzelor răsuflate de genul: mi-a murit pisica, mi-am pierdut cheia de la intrare, s-a blocat liftul, am inundat, a făcut pană tramvaiul/metroul. Rahat! E un rahat mare pe trotuar! Îl ocolesc cu o grație ce vine numai dintr-o îndelungata experiență. Pantofii office (2007 parcă, nu?) îmi zâmbesc recunoscători.

Ajung la serviciu. Bineînțeles ultima. Concluzia logică? Celelalte colege nu se bucură de privilegiul unui buton snooze. Le compătimesc în timp ce ce încerc să mă strecor cât mai delicat (ninja style) spre biroul meu. Mă așez pe scaunul ergo-economic răsuflând ușurată. Poate nu m-a observat nimeni. Simt cum călcâiele îmi i-au foc. Pantofii office 2007 - doi, pansamentul Urgo - zero. Mă descalț cât mai discret urcându-mi picioarele pe unitatea centrală a computerului. Oftat relaxat. Într-adevăr, Windows XP Professional este the best.

O colegă binevoitoare – aceeași în fiecare zi, doar dacă nu cumva are o soră geamănă – mă pune la curent cu noutățile: Aseară ai uitat să faci OP-ul ăla și trebuia făcut până astăzi, dar l-am făcut eu (expresie de genul: vezi ce colegă ai? îți fac treaba și nici nu întârzii la serviciu în fiecare dimineață); Ai uitat computerul deschis, l-am închis eu (sunt de treabă sau nu?); Au sunat clienții ics, igrec și zet (probabil că au făcut-o între 8:30 și 8:35 cât am lipsit eu) și au zis că vor veni astăzi să-și ridice banii (toți trei odată? Oh My God! Îmi trebuie o pușcă!); trebuie să pui în ordine arhiva pe ultimii doi ani (de, dacă n-ai stat peste program ca noi până la orele 22 și ai plecat la opt, acum ai fi în ordine cu arhiva); astăzi nu avem apă la robinet (35 de grade, mm?), ah, și era să uit, te așteaptă șefa la ea în birou. Pronto!

Mă fac că plouă. Degeaba. 35 de grade și nici un strop de apă. Colega mă privește insistent. Așteaptă mulțumiri, sau ce? O ignor, pornind computerul. Surpriză!! Your password has expired. Old password/NewPassword/Confirm new password. Bingo! Îmi vine să urlu: de-aia vaco n-am oprit computerul, de-aia! Spune-mi tu acum vechea mea parolă, bine??! Post-it: URGENT! LECITINĂ!

Mă ridic și trec la chicinetă. Cafeaua number doi. O la la! Am uitat că nu este apă. Mă uit cu dezgust la restul de cafea de ieri. Led-ul roșu al filtrului clipește binevoitor. Măcar e caldă, îmi zic curajoasă. Aerul condiționat uruie cu nepăsare. Mai are cam zece minute de viață apoi cineva va apăsa pe Off. Șefa e răcită și o doare capul de la aerul ăsta condiționat, așa că vom ține ușa deschisă în loc. Logic.

Înapoi la birou. Screen saver-ul mă întreabă hipnotic: Where do you want to go today? Inspir adânc și mă gândesc la o vacanță în Tahiti, mult Bacardi Mojito și o Spa. Iau aerul spășit de îmi-pare-rău-că-am-întârziat-nu-da-șefa-tu-ești-cea-mai-deșteaptă-să-mori-tu-dacă-te-mint, cioc, cioc de trei ori (obicei slugarnic ante-decembrist) și intru… 35 de grade fără apă, fără aer condiționat? Oare mâine va fi la fel?


Acest articol a avut inițial titlul Societățile bancare românești sau exploatarea omului de către bancă și se dorea acid și virulent în a critica sistemului pseudo-feudal de conducere al băncilor românești în anul de grație 2007. Funcționarele din băncile românești – în special cele din micile agenții ale marilor bănci – primesc un salariu mizer de 1000 – 1400 de RON, în condițiile în care numai chiria lunară pentru o garsonieră ajunge la 300 de EURO. Deși majoritatea au studii superioare de specialitate (condiție sine qua non1 la orice interviu pompos pentru postul și mai pompos de, să zicem, ofițer de credite) sunt privite de sus de ceilalți angajați ai băncii ce beneficiază de o poziție privilegiată, ca să nu mai vorbim de directorii de sucursale/reprezentanțe care pur și simplu le văd ca fiind veriga ce mai de jos din lanțul trofic bancar-corporatist. Subiect de glume ironice și misogine la ieșirile protocolare de la Sofitel și Predeal, simple resurse dezumanizate reduse de la gradul de ființe umane la simple cifre și statistici. În general, în astfel de agenții, volumul de muncă zilnic depășește cu mult capacitatea agenției care funcționează cu personalul minim necesar (costuri reduse), angajatele fiind obligate să lucreze peste program în fiecare zi și în weekend ca să-și termine treaba, majoritatea ocupându-se de mult mai multe sarcini decât cele specificate în fișa postului.

Algoritmul este imbatabil. Se dă un volum zilnic de muncă ce depășește cu 50% capacitatea agenției, se mai dă o șefă carieristă (de preferință fără familie) pentru care serviciul reprezintă totul (cred că termenul este pro-activ, nu?), se mai dă și o pseudo-competiție între agențiile din toată țara ale aceleiași bănci (moștenire comunistă care încă dă roade), iar rezultatul este pe măsură. Zece, douăsprezece ore de muncă pe zi, stres, nervi, totul contra cronometru, clienți recalcitranți, crize depresive periodice, lipsa pauzei de masă, propria familie este neglijată (pentru cei ce au avut timp să-și facă una), etc. La final, agenția este pe primul loc pe țară dintre toate agențiile și… atât! Orele suplimentare nu sunt plătite, efortul depus pentru acest loc fruntaș nu este răsplătit în absolut nici un fel. Nici măcar bătrâna gazetă de perete nu mai există.

Desigur, replica ce mai uzitată este: să-și dea demisia dacă nu le convine! Exact asta se și întâmplă! Lumea își dă demisia, dar sistemul continuă să supraviețuiască. Cunosc un caz al unei bănci românești în care angajările sunt sezoniere iar noii angajați habar nu au. De Crăciun și de Paște, în perioadele cele mai aglomerate, se angajează masiv. Bieții oameni cred că l-au prins pe Dumnezeu de picior: ah, lucrez într-o bancă! În două, săptămâni încep munca pe plantație (șase luni de probă evident), overtime, stres și tot tacâmul. Apoi, când sezonul se încheie – după două, trei luni – apare o evaluare de personal și surpriză – 90% din cei nou angajați nu au trecut evaluarea. Pa și la gară! Procesul se repetă în sezonul următor. Nu mă îndoiesc de faptul că trend-ul demisiilor din sectorul bancar de la acest nivel este ascendent și va continua să fie atâta timp cât un astfel de sistem pseudo-feudal va continua să câștige teren.

Paradoxal, cei care privesc din afară, fie nu înțeleg nimic din toate acestea – lucru normal de altfel – fie tânjesc după exact același job, fiind plini de invidie și de neîncredere când cineva încearcă să le explice situația.

Poate data viitoare când veți intra într-o astfel de agenție vă veți gândii de două ori înainte de a vă rățoii la biata funcționară din fața dumneavoastră și îi veți oferii în schimb un zâmbet larg și relaxat și o vorbă bună.


  1. Fără care nimic nu se poate face, indispensabil.