Constantin Oaie

constantin-oaie

Subsemnatul Constantin Oaie, domiciliat în …

Ăsta este numele meu, Constantin Oaie. Pe tata îl chema tot Oaie și pe bunicu la fel. De la străbunicu încolo, totul este neclar. Lumea zice că străbunicu era un pilot de vânătoare britanic doborât din greșeală de antiaeriana de la Ploiești în ‘43 când comandantul de baterie a venit beat la un raid și a vrut să tragă într-un maior de tancuri care se culcase cu nevastă-sa – care între noi fie vorba se culcase cu tot regimentul – dar s-a împiedicat de o conservă de fasole și rafala s-a dus drept în sus. Bine, se spune că pilotul, după ce l-au recuperat din lanul de porumb, era beat criță și coborâse cu avionul foarte jos să se uite după niște fete care spălau rufele într-un râu, dar asta e altă poveste.

Oricum se povestește că pe pilot îl chema John Sheep sau Sheppard și străbunica mea, care era una din fetele cu rufele la spălat știind puțină engleză, i-a făcut acte false să nu-l prindă poliția militară și l-a trecut în acte Ion Oaie. Alții zic că străbunicu era un oier pe lângă Focșani și avea vreo 300 de oi pe care le-a pierdut într-o seară la poker și de supărare, a înfipt cuțitul într-unul și a trebuit să se înroleze pe la Ploiești ca să scape de pușcărie. Când s-a înrolat, din lipsă de imaginație, dar foarte precaut, și-a trecut în acte numele de Oaie că să fie sigur că nu-i dau de urmă.

Deci Constantin Oaie. Constantin habar n-am de unde și până unde. Sincer, cred că de la melodia aia Costică, Costică, fă lampa mai mică pe care a pus tata să-i fie cântată la înmormântare de către doișpe’ țigănci – deși pe el îl chema Vasile – dar nu a recunoscut nici pe patul de moarte, așa că nu contează prea mult.

Un nume banal și destul de neaoș, nu? He, he! Primele probleme le-am avut când mi-am luat permisul de conducere și m-au pus să dau un exemplar grafologic de semnăturăPolițianul de la ghișeu s-a hlizit ușor peste ochelari la semnătura mea, mi-a tras o ocheadă scurtă, s-a mai uitat odată la semnătură după care pur și simplu a clacat: Bă puță bleagă, bă roachere – pe vremea aia aveam plete și un tricou jegos cu AC/DC – bă, tu te crezi șmecher, mă? a început el să urle. Bă, te crezi smecher mare, ăăă? a ținut el să repete întrebarea furibund. Sincer, chiar mă credeam șmecher, dar ceva îmi spunea că nu e cazul să recunosc chiar atunci, așa că am negat vehement dând din cap.

Degeaba. Omul se înroșise tot, arunca cu dosare în stânga și-n dreapta, trântea indigourile prin birou în timp ce răgetele sale zguduiau încăperea: Bă ce m-am săturat de cocoșeii ăștia de oraș, de puțoii ăștia crescuți pe banii lu’ tăticu care se cred mari smecheri numa’ pentru că tac-su’ e prieten la cataramă cu toți ștabii! – pe șeful poliției îl chema tot Constantin, dar fără nici o legătură cu nobila familie Oaie.
Bă, îmi bag ceva în toți bă, io nu mai suport, mă piș pe ea de slujbă, bă!, continuă sărmanul om, acum stacojiu și puțin răgușit. Spre stupefacția mea și a încă treizeci de persoane ce așteptau de două ore înapoia mea cuminți să le vină rândul, a făcut stânga-împrejur și dus a fost. De tot! Cică n-a mai călcat deloc pe la muncă și l-au pensionat din milă, pe caz de boală, ca să nu trebuiască să-l concedieze. Se pare că a stat o vreme și la Bălăceanca1 – nu pot băga mâna-n foc – iar acum ar vinde ziare undeva pe la Universitate.

La Facultate, am dus-o destul de bine, lumea credea că sunt rudă cu decanul Costică iar eu nu i-am contrazis. Pe carnetul de student scria Constantin Oaie, dar semnătura era ceea ce conta mai mult. Ba, în anul trei am primit șpagă toată vara ca să le înlesnesc accesul spre o educație superioară, cum spunea bunicu, deși nu le promiteam nimic concret. Culmea este că majoritatea au trecut cu bine de anul fatidic fără nici un ajutor, ceea ce-mi amintește de maică-mea care-i dădea aspirine lu’ tata când era deprimat din cauza comuniștilor, și-i spunea că sunt anti-depresive. Funcționa de fiecare dată. În zece minute tata era vesel foc și spunea jubilând: Vezi bă puță bleagă, minunile medicinei moderne? Ia s-o văd pe mă-ta-mare ce mai zice acum de leacurile ei băbești de te fac să te caci verde trei zile?

Cu scandal s-a lăsat la licență când m-au pus să semnez pe diplomă. Decanul era să facă atac de cord de furie. Chiar a propus să mă lase repetent ca să mă învețe minte. Noroc cu tanti Geta, secretara, care l-a calmat și i-a spus că nu se poate să mă lase repetent deoarece tocmai terminasem și-n plus, i-a șoptit ea făcându-mi cu ochiul complice, e rudă cu domnu’ rector, știți?

Prima mea iubire, Marcela, m-a lăsat chiar în fața ofițerului stării civile după ce am semnat în condică. Când a trebuit să semneze sub mine, a înnebunit. A zis că sunt un copil-mare-și-iresponsabil, un neserios și șmecher (iar asta?), că nu mai are nevoie de așa ceva. Marcela avea un copil din flori cu un un șofer de TIR ce aducea televizoare second-hand din Germania ce fusese înjunghiat mortal de o curvă într-o parcare de motel pe lângă Hamburg, dar eu o iubeam oricum. A aruncat pixu’ în domnu’ primar de era să-i scoată ochii și a întins-o! Am făcut trei CAR2-uri ca să-mi achit datoriile. Încă mă mai gândesc cu nostalgie la Marcela.

Când mi-am luat o garsonieră pe credit de la o bancă am avut o audiență la șeful de sucursală ca să-l conving că sunt om serios și nu fac bășcălie de bieții ofițeri de credit. Poftiți, poftiți, ușa mea este întotdeauna larg deschisă pentru oricine, m-a invitat generos și ironic omul. Abia mai târziu am înțeles ironia. Și el avea un nume interesant tare: Ushaînchisă Dorel. Cu sh nu cu ș. Avea 32 de ani, burtă, riduri și chelise aproape complet. Omul chiar m-a înțeles perfect după ce i-am explicat ce și cum și mi-a oferit un whisky dintr-o sticlă dosită cu talent într-un sertar. Bun băiat Dorel ăsta.

Acum stau la secția doi pe un scaun răpciugos și dau cu subsemnatul. De la o banală amendă de circulație mi se trage.

Agentul ce m-a tras pe dreapta stătea cam prost cu nervii, dar l-am înțeles. Semafoarele nu mergeau din cauza furtunii de aseară, ploua de o oră mocănește iar un tramvai se blocase de la un copac căzut pe șine. Ah, da, și eu n-aveam centură. Sincer, eu îmi pun centura tot timpu’, dar acum o decuplasem ca să scot al treilea sandvici cu salam și usturoi din torpedou unde, din cauza circumferinței, nu ajungeam foarte ușor. Și taman atunci și domnu’ agent mă trage pe dreapta și-mi cere actele. Când l-am văzut, mi-a căzut o bucată de salam Caroli drept pe volan. Semăna leit cu fostul meu vecin din provincie, Nicu. Nicu fusese și el tot agent de circulație, dar se aruncase în fața expresului de Titu în toamna lu’ 89 din cauza unei unguroaice ce se întindea cu toată lumea când Nicu era pe teren.

Ce stai dom’le și te uiți ca o oaie? Actele la control! La jocul ăsta involuntar de cuvinte, combinat cu imaginea avatarului lui Nicu care părea că venise de pe lumea cealaltă să-mi ceară actele la control, am clacat și am izbucnit într-un râs cu sughițuri și bucăți de salam semi-digerat, spre indignarea profesionistă a agentului. Când l-am întrebat de Helga, unguroaica, m-a poftit politicos afară din mașină. Am coborât, dar nu mă puteam opri din râs. Omul m-a lăsat tacticos să râd, dar mi-a făcut o verificare la sânge: faruri, trusă, frâne, semnalizare, RAR, etc, tot tacâmul.

Când tocmai mă oprisem din râs, mi-a întins procesul verbal să-l semnez. Atunci s-a terminat totul. L-am semnat calm, înnăbușind-mi cu greu râsul și i l-am înmânat.

Și cam asta a fost. Când mi-a văzut semnătura, i s-au înroșit urechile, a dat să spună ceva, dar de furie nu i-a ieșit decât un bâiguit incoerent. A dat cu actele de pământ și a început să tragă picioare în biata mea mașină. Ghinionul lui a fost dublu: o mașină de la televiziunea de știri tocmai începuse filmarea la operația de eliberare a tramvaiului blocat de furtună și atrași de gălăgie, l-au filmat pe bietul om de a văzut o țară întreagă cât de brutală e poliția în ziua de azi, iar doi la mână, după circa cinci lovituri zdravene în aripa stângă, sărmana aripă a cedat cu eleganță (cel mai inteligent cedează, nu?) și omul, din avânt, cu un urlet strașnic, și-a rupt piciorul. I-am mulțumit în gând lui nea’ Gheorghe de la strung pentru sudura și chituiala de mântuială pe care o făcuse la aripa stângă ce se dusese de tot atunci când am căzut cu mașina în groapa de doi metri săpată de băieții ce amenajau parcarea și uitată ne-semnaliza-tă într-o seară ploioasă.

Așa am ajuns eu la secția doi să dau cu subsemnatul. De la un nume comun și o banală semnătură.

…cu respect, semnez,

C. Oaie

  1. Bălăceanca este un sat în comuna Cernica din județul Ilfov. Pe teritoriul satului se află un spital de boli psihice.
  2. Casă de Ajutor Reciproc (CAR) este un tip de Instituție financiară ne-bancară (IFN) fără scop patrimonial, organizată în vederea sprijinirii și întrajutorării financiare a membrilor asociați