Poveste dintr-o seară de toamnă târzie

poveste-de-toamna
Schitul Sihla

(Pentru Bunica, nu te voi uita niciodată!)

Să-ți spun o poveste, îmi zise molcom bătrânul în timp ce-și plivea metodic mica grădină de legume, iar eu fumam liniștit țigară după țigară încercând să prind măcar o privire dezaprobatoare din partea lui.

O poveste veche despre cea mai dificilă întrebare ce mi s-a pus vreodată. Un reporter condescendent și cam naiv, adăugă bătrânul jucăuș, tipul de carierist fără prea multe scrupule, de la un ziar central, cunoști genul, avea nevoie de un articol de umplutură pentru ediția de Crăciun. Nu știu exact cum a ajuns aici, probabil l-au îndrumat sătenii din vale, dar cert este că venise de două ceasuri, cu o mașină criantă1 de teren, reportofoane, blocnotes-uri și tot tacâmul. După prezentările de rigoare, am discutat, el blazat, eu liniștit, despre semnificația Crăciunului, despre obiceiuri și altele. Ne feream amândoi să ne exprimăm clar, eu de teamă să nu-l pun într-o postură dificilă, din cauza reportofoanelor ce înregistrau tot, el de teamă să nu-mi cauzeze cine știe ce rău. După aproape un ceas, când ne pregăteam să încheiem, mi-a pus o întrebare, simplă, ce ar fi trebuit să-i confere o frază frumoasă și firească pentru finalul interviului: Credeți în Dumnezeu, părinte?

Aici bătrânul făcu o pauză, proptindu-se în săpăligă ca să bea un pahar de apă rece. Se șterse la gură cu mâneca hainei, oftând și continuă cu voce joasă și liniștită, cu ochii spre miază-noapte, urmărind soarele roșiatic ce începuse să se ascundă după munții maiestuoși.

Cum să-i explic inefabilul? Cum să-i spun că singurul adevăr și singura viață pe care o cunosc este credința? Cum să-l fac să vadă dincolo de aparențe, dincolo de babele sâcâitoare aciuate pe lângă fiecare biserică, dincolo de preoții căzuți în păcatul trufiei și-al mercantilismului, ce-ți intră în casă înfumurați și cumva auto-suficienți, fără blândețe și fără nici o calitate de părinte duhovnicesc, dincolo de obiceiurile ridicate la rang de datină superfluă? Cum să-l fac să înțeleagă viața dreaptă dincolo de ipocritele vizite de duminică la biserică, de fățarnicele posturi ținute de Crăciun și Paște pentru amăgirea sinelui și iertarea păcatelor ce nu încetează nici în acele zile de curățire, de pomana dată sărmanilor doar pentru hrănirea egoistă a ego-ului?

Cum să-i spun despre adevărul propovăduit de ucenicul cel iubit Ioan, al apostolilor, despre viața dreaptă moștenită de secole, prin jertfă și credință nestrămutată? Cum să-i destăinui despre pecetea de sânge pusă de mărturisitorii veacurilor trecute, de eroii, unii anonimi, ce au pierit pentru adevăr și viață, pentru împărăția Duhului?

Cum să-i explic minunata și sfâșietoarea jerfă făcută de fiul Domnului, simbolistica frumoasă a Sfintei Liturghii și lacrimile reținute ce te încearcă când simți prima adiere Dumnezeiască tocmai când erai lipsit de orice speranță? Cum să-i descriu despre lauda adusă Fecioarei Maria, despre măsura și armonia menținute cu sacrificiu în credința noastră? Despre armia părinților spirituali ai monahismului ce a luat calea întoarcerii la Dumnezeu și a neprihănirii, printr-o viață iubitoare de înțelepciune?

Ortodoxia e mai mult decât o înșiruire de dogme, este însăși întruchiparea umanismului.

Cum să-l fac să înțeleagă, că Ortodoxia e mai mult decât o înșiruire de dogme, este însăși întruchiparea umanismului, nu doar un sistem sau o doctrină, este o simțire pură și profundă, este iubire, bunătate, altruism și blândețe, nu este ceva arhaic, este însuși viitorul nostru, scopul suprem spre care se îndreaptă în mod conștient și metodic năzuințele și activitatea creatoare umană, este chiar călătoria omului spre Dumnezeu?

Bătrânul se opri cu un oftat prelung și i-am zărit în colțul ochilor plini de riduri o umbră de lacrimi. Am așteptat tăcut continuarea privind împreună la minunatul apus de toamnă târzie ce se desfășura impunător în fața noastră.

Să nu crezi că-mi sunt umezi ochii datorită acestor amintiri, mi-a zâmbit ușor, uimindu-mă încă o dată cu agerimea privirii sale, sunt doar fericit că în curând o să descopăr sensul tuturor lucrurilor, a continuat el zâmbind larg, iar despre răspunsul așteptat de acel reporter, n-a primit ce voia de la mine. L-am îmbrățișat strâns și i-am șoptit la ureche «Dumnezeu te iubește așa cum ești și nu așa cum ar trebui să fii. Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine»


  1. Țipătoare