Încă o treaptă

inca-o-treapta

Pe treptele prăfuite ale vieții,
Mai urc încet una, în frigul dimineții,
Lăsând o urmă strâmbă, efemeră,
Ce va dispare ca și mine, o himeră.

Crescut de mic am învățat să mint,
Să râd la supărare, să fur fără să mă dezmint,
Să înșel cu zâmbetul pe buze, fără conștiință,
Să-mi fac din durere scut, din minciuni ființă.

Privind în urmă la pasul cel făcut,
Unul din ei, nu ultimul, nici sincer, nici prefăcut,
O mie de întrebări se învolbură-n gândire,
O mie de răspunsuri își caută un dram de izbăvire.

Dacă în tot și toate, făcute și nefapte,
Am încercat să mint, să râd la furie în noapte,
Crezând că eu pe toți i-am înșelat șiret,
Nu cumva am tot mințit al sufletului portret?

Și dacă toate cele duse la sfârșit precum și cele noi,
Sau cele neîncepute încă, aduse doar în gând de ploi,
Au fost un joc de oglinzi și fum, aruncate-mi cale,
Să acopere cumva încet, ale vieții minciuni banale?

De ce-i mormântul ăla încă fără de-o floare?
De ce e bine tare atunci când e rău și doare?
De ce sunt ochii ăia de lacrimi plini deodată?
De ce nu spunem adevărul niciodată?