Cioburile vieții mele

cioburile-vietii-mele

Pe unul din cioburile vieții mele stă scris un nume
Pe altul, uitat într-un colț, e o urmă din altă lume
Toarta-i ciobită, albită, știrbită
Călcată-n picioare, cu ură… zdrobită.

Un al ciob mi-a intrat sub haină pieziș
Mă împunge când vreau să iau soarta pieptiș.
O bucată neagră de ciob dezolant
A căzut sub covor, un gând cât de cât… consolant.

În debara nu mai îndrăznesc a intra
E plină de cioburile a ceea ce am fost cândva.
Pervazul nu-mi mai permite, coatele goale să stea adormite
E plin de cioburi mici, mărunte, mărunte și foarte… ascuțite.

Două cioburi delicate, aruncate într-o parte
Au cifre marcate pe spate, să fie un șapte?
Parcă-i un doisprezece? Sau ăla e de fapt unu,
Și cifra umbrită e un nesperat… douăzeci și unu?

Privite de jos, din patul răvășit
Paharul gol, de-un picior răstignit,
Privite de jos cum spuneam, sunt fără de noimă
Doar niște cioburi de-o formă… diformă.

Stând însă rece, drept în picioare,
Rânjind discret, încruntat de la soare
Din cioburile vieții mele se vede o urmă schițată
Viața ce așteaptă să fie… restaurată.