Amurg, din nou

amurg-din-nou

De ce crezi că eu nu sufăr? Doar pentru nu o arăt? Pentru că sunt bărbat? De ce crezi că eu nu simt? Sunt altă specie, nu am inimă? Pentru că nu mă vezi plângând? Lacrimile mele au alte forme. Sunt cearcănele negre ce le ascund sub ochelarii de soare chiar și când nu e soare, e barba nerasă de trei zile, sunt pachetele de țigări și scrumierele pline ochi în miez de noapte. Sunt sticlele de whisky goale, sprijinite de un perete într-un sac de gunoi din plastic.

Lacrimile mele sunt ascunse sub misoginismul exagerat, sub glumele sarcastice și sub hohotele de râs reci. Le poți găsi în pizza rece reîncălzită la cuptorul cu microunde, în cafeaua searbădă de la filtru, în hainele aruncate vraiște prin cameră, în coșul cu rufe murdare plin, în mașina nespălată de o lună. Sunt ascunse în privirea fixă pierdută aruncată spre stradă de minute întregi fără să vadă ceva, în încercarea de a deschide ușa de la casă apăsând pe telecomanda cheii de la mașină, în cămașa boțită, călcată superficial.

Lacrimile mele sunt insomniile ce nu se mai termină, visele urâte, durerile chircite de stomac ce-mi tulbură noaptea, furia cu care mă antrenez la sală și disprețul pentru superficialitatea din jurul meu.

De crezi că eu nu am vise? Sau probleme? Sau îndoieli? Sau temeri? Sunt acolo. Mereu. Am învățat însă – prea târziu poate – că o clipă trecută poate cuprinde infinitul și de asemenea că fiecare clipă de căutare este de fapt o clipă de regăsire.

Sunt două lucruri pe care le-am descoperit cu amărăciune în ultima vreme. Nu voi mai petrece nici o oră altundeva decât acolo unde sunt în clipa prezentă. Și mai ales, să suferi în tăcere este unica lecție care face să o învățăm în această viață.