Himerele gregarității

himerele-gregaritatii

Le-am încercat pe toate. Dragoste, prietenie, ură, nepăsare. Am trăit, am murit și am trăit din nou. Stau singură cu fruntea lipită de geamul rece și privesc absentă. Afară, în întuneric, zăpada se topește încet cu un susur molcom, constant. Când toate luminile se sting, când liniștea învăluie clădirea, când ceața deasă se așterne peste alei, suntem doar noi, eu și cu mine, cea din reflexia geamului rece. Așa a fost întotdeauna, dar se pare că mi-a trebuit ceva vreme să realizez asta.

În spatele meu, în pat, el se foiește ușor între așternuturi căutându-mă inconștient prin somn. Mă iubește. Eu nu. De fapt îl iubesc, în felul meu, dar nu așa cum speră el. Îl iubesc pentru că e atent, draguț, îmi este aproape, îmi umple zilele solitare și îmi zâmbește dimineața. Nu-l mint când îi spun te iubesc. Așa sunt eu.

Într-o casă veche sunt treizeci și cinci de uși și doar una duce spre inima mea. El nu a găsit-o și nici nu o va face vreodată. A găsit-o altcineva cu ceva timp în urmă. A dat năvală și aproape m-a ucis. De frică, din vina mea, l-am dat afară. Dacă mă gândesc, mă doare. Am greșit. Am închis-o cu șapte peceți.

Am ales alt drum acum. Am renunțat la viața mea pentru un nou capitol. O schimbare, mi-am spus, ar trebui sa-mi fie benefică. Alte activități, alți prieteni, alt iubit. A fost bine pentru o perioadă. Preocupată de atâtea schimbări am uitat de răni. M-am aruncat în muncă, în relații noi, în prietenii noi cu gândul că așa voi trece peste toate. A mers. Pentru o vreme.

M-am luptat cu lupii ce mă atacau în haită și i-am înfrânt fără să le port ranchiună. Un lup e vânător din naștere. M-au confundat cu un vânat. Au învățat că nu e așa. Au fugit schelălăind, dar le-am câștigat respectul. Nu mă mai deranjează acum.

M-am luptat cu șerpii alunecoși și prefăcuți și am fost fără milă. Am zâmbit, am plâns, am râs, am iubit, am suferit. Am făcut tot ce face un om, am încercat să fiu normală.

În acest sfârșit de săptămână însă, a venit sorocul. Masca sufletului a căzut. Nu s-a întâmplat nimic deosebit, nici o durere nouă, nici o tragedie. S-a întâmplat pur și simplu. M-am ridicat în toiul nopții ca o somnambulă, m-am rezemat de marginea ferestrei și mi-am aprins o țigară. M-am uitat în jur, la patul cald pe care tocmai îl părăsisem, la lumina roșie a ceasului deșteptător de pe noptieră, am ascultat picăturile apei pe jgheaburile clădirii, lătratul surd din depărtare al câinilor, la forfota înăbușită de pe holuri, la uruitul înfundat al unui lift târziu.

Sunt singură. Complet singură. Am prieteni, am un iubit ce mă adoră, sunt frumoasă, sunt tânără, am tot. Și n-am nimic. Nu sunt tristă, nu sunt bucuroasă. Pur și simplu aceasta este realitatea mea.

Zâmbesc ușor. Mă gândesc la tine, e prea târziu, știu, dar aș vrea să vi să mă ucizi din nou. Nu mai sunt o copilă. Acum nu-mi mai este frică.