Setea

setea

Era sfârșit de decembrie și era o iarnă teribilă. Ninsese două săptămâni fără oprire, nămeții uriași acoperiseră tot satul transformându-l într-o pânză albă, pătată ici colo de acoperișurile țuguiate ale caselor. Vacanța mea la bunici se prelungise involuntar. Nici o mașină nu mai putea ajunge până în satul de munte. Primarul ceruse ajutor armatei pentru deszăpezire, dar încă nu ajunsese nimeni. Oamenii, învățați cu iernile grele, puseseră mâna pe lopeți, croind poteci pe drumurile importante ce duceau la biserică și la cârciumă.

Noaptea gerul mușca năprasnic înghețând totul. Bunicul mergea în fața mea cu pași apăsați, deschizându-mi drumul. Înfofolit până în vârful nasului încercam din răsputeri să țin pasul cu el, străduindu-mă să-i calc pe urme exact ca să pot înainta mai ușor. Ești bine băiete? îmi aruncă întorcând capul spre mine. Da bunicule, nu te opri! A zâmbit pe sub mustața deasă și sură și ne-am continuat drumul. Urcam în tăcere de douăzeci de minute pe dealul din spatele cimitirului, bunicul în față cu un toiag uriaș în mâna dreaptă, o desagă mare și pușca cu două țevi retezate, atârnate pe spate. Eu în urma lui, încotoșmănat și cu două boțuri de mămăligă rece, brânză și o sticlă de pălincă în desagă. Știi unde mergem băiete?, Mergem să omorâm lupul bunicule.

De o lună de zile trei lupi terorizaseră stânele de pe dealuri, omorâseră patru oi și un berbec. Ciobanii făcuseră pândă și uciseseră doi dintre ei, o lupoaică tânără și un lup cenușiu. Al treilea, un lup bătrân și negru scăpase de fiecare dată. Bunicul stătuse la pândă trei zile îngropat în zăpadă pe drumul lupilor, dar bătrânul lup simțise ceva și nu apăruse. Aseară, bunicul găsise ultimul berbec mâncat. Lupul îl trăsese printre uluci, dar din cauza coarnelor mari nu-l putuse scoate afară. Îl mâncase tot, de viu, doar capul îi rămăsese intact în staul, cu ochii sticloși privind spre cerul înghețat și copitele dincolo de gard.

Am continuat să urcăm în tăcere. Nu mai fusesem niciodată atât de departe și priveam în jur, nesigur și puțin speriat. Era miezul nopții, din cauza frigului cerul era extraordinar de senin și luminos. Bunicul se ghida după stele și după niște repere numai de el știute, poteca, numită drumul lupilor datorită numeroaselor atacuri petrecute în fiecare iarnă, dispăruse de mult sub zăpadă. Lupul ăsta e altfel băiete. Nu mai e flămând. E doar însetat de sânge. Trebuie să-l omorâm. Da bunicule am aprobat.

După încă zece minute de urcuș obositor, am ajuns într-o poieniță mică înconjurată pe trei laturi de stânci abrupte. Bunicul a aruncat desaga de pe umăr și s-a apucat să sape un adăpost în zăpadă, căptușindu-l cu crengi de brad și pătura groasă adusă de acasă. L-am ajutat cât am putut, încântat de cazemata noastră improvizată. A scos din desagă o bucată de carne crudă, plină de sânge. Și-a scos cuțitul mare de vânătoare de la brâu. Cum omorâm un animal însetat de sânge, băiete? Nu știu bunicule. Îl pândim și-l împușcăm? Am încercat asta deja băiete. E prea bătrân și ne-a simțit de fiecare dată a zâmbit bunicul cu ochii strălucitori. Privindu-l am simțit în el pasiunea fierbinte a vânătorului și în același timp respectul pentru bătrânul lup, dar și o determinare de oțel. Îi dăm să bea băiete, îi dăm să bea! a rânjit bunicul cu o privire aproape nebună. Îi dăm să bea? Nu mai înțelegeam nimic.

Bunicul întinse o bucată mare de ziar pe jos și tăie câteva felii de carne. Treci în adăpost băiete. Trebuie să ne ștergem urmele. Ascultător, m-am târât pe burtă în adăpostul nostru și am continuat să-l privesc fascinat. Cu carnea înfășurată în ziar, a urcat câțiva zeci de metrii mai sus de locul unde ne ascundeam. Apoi s-a așezat pe vine după o stâncă mare prăvălită de pe versanți la ultima ploaie și a moșmondit ceva timp de cinci minute. La întoarcere a scuturat crengi de brad peste tot pe unde călcasem, apoi s-a târât și el în adăpost lângă mine. S-a așezat pe burtă cu pușca în poziție de tragere apoi a camuflat cu crengi și zăpadă întrarea.

Dă-mi sticla aia băiete. Și îmbucă și tu ceva. Ascultător i-am dat sticla, iar eu am mâncat cu poftă din mămăligă și brânză. Urcușul și gerul de afară îmi făcuseră o foame strașnică. Acum ce facem bunicule? Acum așteptăm băiete a zâmbit bunicul cu căldură. Bine! M-am ghemuit mai bine în adăpost. Deja se făcuse mai cald înăuntru, iar trupul mătăhălos al bunicului mă încălzea plăcut. Mi-am concentrat privirile pe poteca unde urcase bunicul, atent la cel mai mic zgomot sau mișcare, hotărât să văd lupul înaintea lui. Cam după două ceasuri, eram toropit de somn și ochii mi se închideau. Îl auzeam doar pe bunicul sorbind din când în când din sticlă ori verificându-și pușca. Afară pădurea trosnea ușor de ger. Într-un final am adormit cu gândul că oricum lupul nu are să vină, e prea bătrân pentru asta.

Haide băiete, trezește-te! Vocea bunicului mă smulse din somn. L-am privit buimac neînțelegând unde mă aflam. Se făcuse dimineață, bunicul stătea pe vine, sprijinit în pușcă la gura adăpostului cu mâna dreaptă întinsă spre mine. A venit lupul bunicule? L-am omorât? am întrebat nerăbdător trăgându-mă afară. A venit băiete, a venit a zâmbit ușor și cald bunicul. Haide! M-a luat de mână cum nu o mai făcuse niciodată. Pe jumătate adormit l-am urmat prin nămeții ce-mi ajungeau aproape de brâu. Ajunși la stânca prăvălită, l-am văzut. Era un lup mare, negru, bătrân, cu blana rară. Zăcea într-o baltă de sânge ce se întindea de la cap pe aproape un metru de zăpadă. Era culcat pe o parte, cu colții dezveliți într-un ultim rânjet și ochii închiși. L-ai împușcat bunicule? am întrebat mirat. Nu băiete a spus aspru bunicul, privește mai atent!

M-am încruntat nedumerit. Am văzut cuțitul mare de vânătoare al bunicului înfipt în pământ lângă o piatră la zece centimetrii de botul lupului. Era plin de sânge și cu fâșii de piele atârnate de el. I-am dat să bea băiete, i-am dat să bea! m-a scuturat bunicul zâmbind larg.

Mai târziu am înțeles. Lupul venise, însetat, așa cum zisese bunicul, ghidat de mirosul proaspăt de sânge. Găsise bucățile de carne înfipte în cuțitul bunicului și în frenezia sângelui se tăiase la limbă mușcând din carne. Apoi, înnebunit de poftă nu s-a mai putut opri, și-a lins propriul sânge, și-a tăiat adânc limba în cuțit, l-a lins din nou și din nou s-a tăiat și tot așa, sângerând până la moarte.

Iarna teribilă a durat patru luni. Lupii n-au mai venit în stat. Am rămas blocat încă două săptămâni până să ajungă armata să croiască drum. În iarna aceea am băut prima mea gură de pălincă și am vânat primul lup.